Radu BUDEANU 

Azi, daca guvernul munceste conform programului anuntat, ar urma sa se incheie o operatiune faimoasa: rectificarea bugetului. Dupa taclale interminabile, dupa confruntari spinoase si trante cocosesti, bugetelul national va fi recarpit si reajustat pentru a face fata cetelor de guri infometate care reprezinta biata noastra administratie. Pana una-alta, o nimica toata va mai curge spre sanatate, educatie si alte putine sectoare. Retin sanatatea inainte de orice pentru ca un suier de tragedie a bantuit zilele acestea tara: s-a zvonit ca medicamentele compensate dispar din lista modestelor facilitati acordate maselor tot mai largi de bolnavi din Romania. A obliga armate intregi de condamnati la saracie si suferinta sa plateasca medicamente a caror valoare intrece, adesea, nivelul pensiei sau al salariului, ar fi insemnat o nemaipomenita si rusinoasa lovitura data publicului, ideii de schimbare a autoritatii Guvernului, care e asezat deasupra noastra nu pentru a ne nimici, ci a ne gestiona progresul. Si pentru ca am ajuns aici, sa lasam balta rectificarea prafului de pe toba si mutarea maruntisului dintr-un buzunar in altul si sa vorbim despre progres. Progresul ar trebui sa fie obiectul muncii Guvernului nostru oricat de eteroclit si multicolor ar fi acesta. Crestin-democratii, social-democratii sau democrat-maghiarii aflati in conflict fertil pe diverse maruntisuri ar fi normal sa se infrateasca in defrisarea hotarata a cailor progresului. Acesta nu este un cuvant gol sau prea incapator pentru a acoperi o realitate precisa. Progresul este un proces clar, cu etaloane concrete, marcat de etape comensurabile si cu determinari precise. El se masoara, se cronometreaza si se simte (daca exista) pe pielea marelui public. Am progresat noi in ultimele luni? Indiscutabil, da. In ce consta, concret, inaintarea noastra fata de momentul noiembrie 1996? In abordarea ideii ca progresul poate fi maret si posibil. S-a articulat dogma unei vointe politice, s-a conturat imperativul iesirii din stagnare, s-a dereticat asiduu si locvace in uvertura reformei. Bun. Si mai departe? Mai departe lucrurile incep sa se incurce. In plin delir verbal al reformei, in plin taifun al "schimbarii" au inceput sa se descifreze, la sol, la nivelul realitatilor palpabile, o suava neschimbare, o molateca ramanere pe loc. Decalajul dintre pofta de reforma si reforma reala s-a adancit, a devenit tot mai complex, mai stufos, mai incredibil. Acesta a fost momentul cand printr-un ricoseu critic, elegant, domnul Emil Constantinescu a afirmat ca "imagine externa a Romaniei risca sa devina mai buna decat imaginea realitatilor ei interne". Pentru scurta vreme, imposibilul se produsese: la un nimic interior, Romaniei ii corespundea un oarece exterior. Faptul este fara precedent, dar, vai, nu poate dura. Reusita potemkinista a unei false glorii dureaza o saptamana, doua, trei. Atat. Semnalele aterizarii monitorilor nostri semnificativi la punctul fix al neimplinirilor romanesti a fost dat. Dupa ce a controlat Romania, recent, in ultima repriza, negociatorul sef al FMI nu si-a ascuns o inechivoca dezamagire. Semnalele din partea Fondului nu indica o violenta reprobare, ci exact reactia fata de un handicapat emanand bunavointa, dar nu si capacitatea de a se concentra pentru o concreta recuperare. Pe scurt: Romania a iesit din mlastina, s-a asezat pe autostrada, dar a ramas in opinci. Autovehiculul inaintarii ei lipseste. Reforma lipseste. Totul pleaca de la faptul simplu si complet lipsit de maretie ca Puterea actuala nu a constientizat, in timp util, ca nu mai este o guvernare de servici, oarecare, ci un stat major istoric. La Palatul Victoria, Puterea rezultata dupa alegerile din noiembrie 1996 a capturat recuzita guvernamentala in stare de nauceala, in stare de euforie, fiindu-i greu sa creada ca a apucat parghiile mult visate. Au urmat ciondaneli marunte, palme peste fese, ghionturi si ciupeli, in timpul aplicarii algoritmului, pentru fotolii si scaunase, functii si functisoare. S-a pierdut timp pretios si, ce este mai important, s-a cristalizat o atmosfera de azi pe maine, calduta, confuza, fara orizonturi adanci de asteptare. Ceea ce trebuia sa fie strategie a ramas tactica, ceea ce trebuia sa fie curaj si intoleranta pragmatica a devenit compromis si obiect de negociere sterila. Reforma care presupune o abordare de tip militar - transanta, iremediabila, articulata in ultimul detaliu ca un asediu final - s-a transformat intr-un menuet birocratic, intr-o defensiva ambalata in sagalnice sloganuri hei-rupiste. Ceea ce trebuia sa fie atac s-a dovedit o asezare blajina pe canapelele unei administratii amabile, ingenue si ineficiente. In locul terapiei de soc s-a plasat o cura de somnifere usoare. Din toata aceasta rasturnare de prioritati, metode si programe nu putea iesi decat ceea ce stim: reforma in Romania si-a cronicizat caracterul morganatic. Toata lumea o zareste cu duiosie la orizont, dar nimeni nu o poate atinge nici cu un degetel. Romania nu are nevoie de reforma in primavara viitoare. Romania a avut nevoie de reforma pana acum. Deja incepe sa fie tarziu. Daca imediat, acum, nu se da un branci zdravan tarii, daca nu cuplam, in sfarsit, la tensiunea reala a reformei, tot efortul de pana acum, toate abstinentele, dietele, sacrificiile au fost degeaba. Si, mai presus de orice, alegerile victorioase din noiembrie 1996 au fost degeaba. A invinge comunismul si a nu avea ce face cu victoria mi se pare intolerabil. Domnilor guvernanti, suna alarma. O auziti? Publicul, da... 5 august 1997