Cristian STEFANESCU 

Imposibil de redat, din cauza de vigilenti agenti de securitate, cuvintele pe care seful Executivului american, Bill Clinton, i le-a adresat mai neexperimentatului sau omolog de la Moscova, Vladimir Putin, in spatele usilor inchise de la Oslo. Cu certitudine, mult mai numeroase si mai aspre decat acea somatie amicala la ratiune cu care l-a gratulat, de fata cu presa, cand, vorbind in numele unei Administratii americane "ingrijorate", a lasat sa se inteleaga ca pretinde Moscovei sa dea dovada, daca nu de simt democratic, macar de cel al ridicolului, si daca nu sa elimine, cel putin sa cenzureze sangele difuzat de cameramanii admisi sa filmeze pe teatrul de razboi al Ceceniei, frontiera fatala dinspre miazazi a Rusiei. Cu certitudine, Clinton nu i-a mai comparat pe micii dictatori ce stapanesc Kremlinul post-sovietic cu marele Abraham Lincoln, intregitorul Americii, asa cum a facut-o, in urma cu un mandat, in plin prim razboi al Tarului Boris cu hoardele rebele de prin pustiurile caucaziene. Daca seamana cu ceva optiunea militara rusa in Cecenia, ea aduce, intr-o buna masura, daca nu chiar identic, cu ceea ce s-a intamplat, in mai multe runde, teroriste sau represive, in Iugoslavia anului 1998, inainte ca esecul Rambouillet sa fi dat unda verde recentei primaveri insangerate a Balcanilor. Cu un singur amendament: daca Tito si-ar fi dotat armata cu arsenalul de care dispune, inca, armia Kremlinului, in luna noiembrie a anului 1999 ne-am fi aflat, in continuare, in plin razboi balcanic sau, dimpotriva, acest razboi n-ar fi fost vreodata posibil. Imaginile difuzate de Euronews par, mai degraba, desprinse din documentarele Discovery: lansatoare de racheta rusesti, strategic dispuse pe dealurile inca verzi din apropierea capitalei cecene Groznii, elicopterele planand deasupra unor localitati pitoresti. Un fascinant spectacol. Idilica realitate, construita cu migala de o masinarie rusa de proaganda care merita laudele noastre! Masinarie de propaganda care pare a fi castigat razboiul mediatic. Spre deosebire de antecedenta confruntare ruso-cecena, presa rusa, privata si independenta, in forma, s-a subordonat, in fond, Kremlinului - caci mult mai cu folos si mai profitabil este sa ridici mingea la fileul presedintelui decat sa ramai fara licenta de emisie. Opinia publica rusa n-a mai fost atat de unita de la invazia germana din 1939. In schimb, cecenilor le lipsesc (se vede chiar si de la Bruxelles) geniul si carisma strategului Djohar Dudaev: in 1994 - 1996, rebelii din Caucaz si-au construit o imagine de luptatori pentru independenta, in vreme ce supusii actualului lider, Samil Basaev, au intrat in scena drept terorizatori ai Rusiei. Doi ani de zile, acest Basaev, palida umbra a mentorului sau, a refuzat contactul civilizat cu media, fie ea rusa, fie occidentala. Astazi, cand i-ar prinde bine o baie de popularitate, comandantul rebel este ocolit de colegii jurnalistilor rapiti, torturati sau asasinati in micuta republica din munti. Daca am putea, insa, baga capul in ecranele televizoarelor si am privi dupa colt, dincolo de limitele cadrelor surprinse de cameramanii selectionati cu migala de Kremlin, am vedea cum, intre doua guri de vodka si inaintea poantei finale din cine-stie-ce banc nu foarte ortodox cu Natasa, cataclisme lansate din spatele turelelor inchise curma nevinovate vieti, intocmai ca acele colaterale pagube ale infruntarii dintre generalii lui Slobodan Milosevici, cei ai lui Bill Clinton si soldatii bine instruiti (pana la capitolul deontologia razboiului) ai lui Agim Ceku, Hashim Thaci si - de ce nu? - Sali Berisha. Premierul Putin a promis, la instalare, ca va incheia socotelile cu "acei banditi" de "teroristi" ceceni carora Kremlinul le reproseaza tragedia din Daghestan si cele circa trei sute de vieti omenesti curmate in atentate savarsite in cele mai neasteptate locuri din Imperiul Federatia Rusa. Fructul otravit din dosul promisiunilor il constituie zvonurile despre bilantul estimat al celui de-al doilea razboi cecen, greu de exprimat in cifre, insa banuit a se apropia cu o vertiginoasa viteza de cel al precedentului. Diferenta: atunci, doi ani de zile de foc cvasiautomat purtat de grosul armatei - mamele ruse stiu cel mai bine ce inseamna acei copii ce tocmai invatasera sa deguste, care la Vladivostok, care la Volgograd, primele adieri de muzica tehno sau hasis - s-au incheiat cu 80.000 de morti. Si cu o umilitoare pace convenita doar in urma interventiei generalului Aleksandr Lebed pe langa mai vechii sai tovarasi de arme din Afganistan, trecuti intre timp prin focul si sabia constiintei apartenentei la o alta natiune decat cea dominanta. De aceasta data, miza jocului este mult mai mare. Gurile rele din fiecare capitala a jocurilor globale barfesc acelasi subiect ca si gurile rele de la Moscova: ca nu Caucazul in sine ar fi problema, ci imaginea unui alt general, de sorginte KGB de data aceasta, ajuns prim-ministru si aruncat, pe neasteptate, in valtoarea unei cosmetizari fortate cu tinta finala Kremlinul. Cat de dosnica este aceasta "usa din fata" pe care Putin paseste spre sala sceptrului aflat, deocamdata, in bratele din ce in ce mai lipsite de vlaga ale Tarului Boris, o stiu cel mai bine acei civili folositi ca tinte vii (colateral, non-colateral, conteaza?) sau scut uman - asijderea tuturor civililor care si-au descoperit batatura, intr-o dimineata, arata de tractoare cu reactie si pluguri cu cap de iridiu. Acei civili carora, de data asta, Moscova le face cunostinta cu profesionistii trupelor de elita, pentru ca mamele ruse sa nu se mai supere chiar in prag de alegeri, pe de o parte, si, pe de alta, pentru a reduce la maximum oportunitatile de negot diplomatic-militar ale gherilelor islamiste. Acolo, unde ploaia de bombe se simte, antipatia fata de fundamentalismul islamic a fost depasita numai de antipatia acumulata fata de Moscova. Dar cui ii foloseste opinia a 350.000 de ceceni, jumatate, probabil, fara drept de vot, cand Rusia, in intregul sau, are aproape 150 de milioane de electori flamanzi dar orgoliosi si mangaiati de convingerea ca, acolo, in Caucazul de Nord, renaste glorioasa Armata Rosie? Ce ramane in urma? O Cecenie tot mai pustie - 150.000 de refugiati in cateva saptamani, in cateva saptamani in care Madeleine Albright, initiatorul diplomatiei tomahawkului ca instrument de protectie a drepturilor omului, a disparut mai fara urma decat vesnic internatul Eltin. Ce mai ramane? O cale mult mai libera pentru Moscova spre resursele naturale ale acestei mici republici - putine, daca le raportam la vastul Ocean ce zace sub Rusia, asemeni unui scut protector in calea supararilor comunitatii internationale - insa strategic dispuse in proxima vecinatate a din ce in ce mai americanofilei Asii Centrale. Si ce mai ramane? O Rusie aroganta si trufasa, convinsa ca redevine putere globala. In urma cu zeci de ani, Viaceslav Pleve, ministru tarist de Interne intre 1902 si 1904, in pragul razboiului cu Japonia, spunea ca nimic nu solidarizeaza natiunea mai profund decat un mic razboi incununat de succes. Solidaritatea din 1905 a lansat pe piata rusa si a exportat spre o intreaga jumatate de planeta un secol de bezna si sclavagism.