Cristian Stefanescu 

Solul spiritual al Romaniei este propice manifestarilor xenofobe. Remarca (cu iz de sentinta, daca doriti), dura dar in buna masura intemeiata si argumentabila, apartine Consiliului Europei, singura familie paneuropeana care, deocamdata, a infiat Romania si care, chiar marginalizata intre institutiile continentale, a impulsionat intr-o buna masura aducerea tarii noastre, sub un aspect minimal-legislativ, in preajma unei linii de plutire. Sa nu ne lasam prada primului impuls, condamnand Consiliul Europei, aratand cu degetul spre cei care s-au grabit sa spuna ca verdictul este veridic. Sa nu dam curs apelului la disperare lansat de cei care s-au simtit lezati de aceasta constatare a parlamentarilor delegati la Strasbourg. Ar fi o abordare superficiala. Un risc asumat in detrimentul unui alt risc, cel care merita, cu adevarat, sacrificii: riscul de a invata sa ne lepadam de anxietatile noastre colective, de a nu ne lasa fermecati de anacronicele demagogii ale urii, sustinute chiar de cei care nu au solutii pentru problemele reale ale societatii romanesti, recurgand la arma ideala pentru manipularea unei comunitati in deriva - xenofobia. Am face jocul celor care ne-au adus, cu buna stiinta, in deplorabila situatie de a mai fi identificati, o data in plus, daca era nevoie, cu oaia neagra a Europei. Ne-am cataliza, ineficient, energiile intr-alta directie decat cea unica rentabila: redresarea economica. La zece ani de la falimentul totalitarismului de discurs internationalist, al comunismului falselor egalitati care a distrus personalitatea unei generatii si a lasat rani greu recuperabile peste o alta generatie, in diverse puncte din Europa de Est, problema spatiilor ce adapostesc variate combinatii etnice este, in continuare, abordata - voit sau nu - intr-un registru fals. Cuvantul de ordine, care a zguduit din temelii unele zone ale fostului bloc comunist, este incrancenarea. Nationalismul este interpretat eronat, departe de sensul sau real - protectia sau elogiul adus valorilor nationale - si aluneca pe panta etnocentrismului negativist si chiar a obstructionismului etnic, pana la ura si xenofobie, indemnand la autoexcludere si autoizolare. Europa Occidentala a traversat, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, o perioada de cristalizare a sistemelor politice. Incercand sa gaseasca o cale de supravietuie a statalitatii, revolutia franceza a inovat, introducand o altfel de abordare a mijloacelor de unitate: principiul national ce impunea suprematia vointei colective asupra drepturilor individuale. Dincolo de Canalul Manecii, liberalismul britanic invita la protectia drepturilor individului, plasate deasupra celor colective. Teoreticienii filosofiei politice liberale constientizau ca teoria unitatii fortate - in cazul francez, cea a unitatii etnice - favoriza despotismul. In schimb, libertatea individuala deschidea calea spre autoguvernare. Mai mult, convietuirea mai multor entitati in interiorul aceluiasi stat democratic (garant al drepturilor naturale ale individului, al diversitatii de interese si opinii si al liberei asocieri) servea estomparii puterilor statului pana la limita evitarii despotismului. Discrepanta dintre teoreticieni si politicienii epocii, sechele ale agonizantului ev mediu, este, in spatiul vest-european (deocamdata), istorie. Consecinta evidenta a fecundarii principiilor morale ale liberalismului cu efectele teoriilor economiilor clasic-liberale, Occidentul de astazi este un spatiu in care valorile nationale - pana atunci vajnici graniceri la portile fiecarei comunitati etnice - sunt lianti ai civilizatiilor spre un anume fel original de multiculturalism: paneuropenismul. Nu avem un exemplu istoric menit sa demonstreze viabilitatea sau, dimpotriva, efemeritatea acestui angrenaj moral premergator unui viitor sistem social-politic, dar bunul simt aplicat observatiei (fie ea participativa sau nu) demonstreaza ca, inainte de a deveni o comunitate economica, Europa se edifica sub forma unei uniuni socio-culturale. Altceva decat Statele Unite. Multiculturalismul american nu poate fi comparat cu multiculturalismul european, si America nu poate exporta spre Europa, fara sa riste un usturator esec, experimentul reusit in Lumea Noua. Societatea multiculturala nord-americana este rodul unui proces lent si bland, invers: prosperizarea economica a favorizat progresul social. Multiculturalismul Americii este un cosmopolitism fabricat pe o baza sterila nepersonalizata, si nu o combinatie browniana pe un fond preexistent si profund individualizat, asa cum este ansamblul natiunilor europene. Natiunile culturale au evoluat economic, conferind Europei premisele constituirii intr-o posibila ulterioara natiune politica, in care spiritul fiecarui grup cultural nu va dezbina intregul ci, cum spuneam deja, il va inchega. Iar pentru a-si desavarsi demersul, Europa trebuie si se poate auto-ajuta. Daca, desigur, dispune de suficiente resurse intelectuale, capabile sa administreze bogatia spirituala a Batranului Continent. Europa de maine este ca un tunel ale carui lucrari au demarat simultan de la ambele capete. Avem, pe de o parte, fluiditatea etnica a rasaritului Europei, imbinarea multiseculara intre diversele valori si cutume, intre diversele culturi. De cealalta parte a versantului, Occidentul european este un manunchi de grupuri etnice care au trait intr-o perpetua dezvoltare, permitandu-li-se constituirea in formatiuni statale solide. Ca si la constructia tunelului, la constructia Europei Unite, dincolo de munca bruta a truditorilor din subteranele nevazute, esential este dialogul proiectantilor. Experientele reciproc impartasite stimuleaza si, mai mult, optimizeaza progresul procesului creativ. Vestul european are nevoie de lectia multiculturalismului natural erupt in unele dintre zonele relativ privilegiate economic ale Rasaritului. Romania, chiar Romania, poate oferi un exemplu, daca nu chiar mai multe: Banatul, zonele limitrofe curburii Carpatilor (Brasov, in special, dar si Sibiu) si (de ce nu?) chiar parte din Bucovina; si cate s-ar mai putea deduce din experienta Cehiei. Dincoace, Estul, relativ (pe-alocuri, insa, chiar pregnant) subdezvoltat are nevoie de asistenta economica consistenta a Occidentului. Un Occident care, asemeni uneori arogantelor State Unite ale Americii, de altfel, nu trebuie sa uite ca in epocile de ratacire, a stiut sa faca front comun: nu doar atat de des invocatul Plan Marshall al Americii postbelice este un exemplu elocvent, ci si modul in care Franta, Spania si, pana la urma, chiar Anglia au stiut sa ajute tanara federatie de 13 state desprinse de Imperiul Britanic sa treaca peste dificultatile economice si comerciale inerente survenite razboiului de independenta si startului de la zero generat de taierea cordonului ombilical ce lega fostele colonii de Londra. Remodelarea mentalitatilor, a constiintelor individuale si a constiintei colective este maniera corecta de abordare a problemei nationalismului degenerat in termenii intransigentei sau chiar ai urei interetnice. Metoda aleasa este, insa, lacunara. Calea spre spiritul est-europenilor trece prin buzunarele si stomacul acestora. Nationalismul cu manifestari de tip etnic sau chiar tribal (de genul celui care zdruncina periodic Balcanii), xenofob (pana la recursul la auto-apartheidul fatal in Kosovo) si violent, poate fi transformat intr-un nationalism cultural si civic, liberal si tolerant, de genul celui manifestat de catalani sau alsacieni, spre-o pilda. Aceasta reconversie nu are, insa, nevoie de sanctiuni si puneri perpetue la colt ci, dimpotriva, de un stimulent pecuniar. In rest, ritualul este simplu. Elementar. Programele economice energice. Spatii legislative stimulative. Protejarea cu o intransigenta diabolica, la nevoie, a elementelor fara de care progresul este imposibil: bunastarea non-egalitarista (dupa merit) a individului, elitele si proprietatea privata. Desfiintarea colosilor birocratici. Auto-derogarea autoritatilor centrale de misiunile megalomane incredintate de falimentarul sistem comunist. Descentralizarea totala a spatiului economic (incurajarea si protejarea liberei initiative), fiscal (autogestiunea), judiciar (eradicarea coruptiei pe toate palierele societatii). Adica, tocmai auto-administrarea regionala. Tocmai autonomia locala (Sabin Gherman nu ar trebui condamnat penal, ci psihanalizat, pentru a-i putea fi descoperit resortul care l-a indemnat spre publicarea "Manifestului" sau, un act pseudo-politic care, din nefericire, a pacatuit prin superficialitatea abordarii si prin exclusivismul sau protransilvanean). Mai e nevoie si de responsabilitatea si imaginatia factorilor decizionali. De spiritul lor antreprenorial. Si, nu in ultimul rand, de vointa generala (si simt nevoia sa repet pentru a sublinia: generala) si curajul de a o lua, in sfarsit, cu adevarat, de la capat. Fiecare dintre acesti pasi este vital. Fiecare etapa trebuie parcursa. Si nu una dupa cealalta, ci toate deodata. Oricare dintre piulite, oricat ar parea ea de insignifianta, odata ratacita, poate deregla intregul angrenaj. Peste tot in fostul spatiu sovietic. De zece ani, Romania isi reasambleaza motorul, trezindu-se, la sfarsit, ca masinaria nu porneste. Aceasta, pentru ca, si daca au alimentat-o cu vreun carburant superecologizat, "mecanicilor" le-au ramas, pe dinafara, piese de schimb. Atunci cand fiecare piesa se va afla la locul ei, retorica xenofoba va fi doar un capitol dintr-un curs de istoria curentelor si ideilor mai mult sau mai putin politice despre care se va presupune ca au bantuit, candva, Romania.