Cristian Stefanescu 

In anii de aur ai comunismului biruitor asupra omului, intr-un Occident lipsit de cosmarul zilei de maine, dar bantuit de mult mai abstracta temere generata de potentiale atacuri nucleare rusesti, existau personagii colaterale spatiului politic vest-european si american care isi castigau existenta dintr-un manunchi de stiinte specializate in disectia vietii si comportamentului aparatului birocratic de la Kremlin. Cum arbitrariul domnea la Moscova, sovietologii si kremlinologii se limitau la a contabiliza minutele de aplauze in congresele PCUS, consemnand in cronicile vremii decrete de avansare in Politburo-ul de la Moscova, buletine de sanatate sau necroloage. Putini (Helene Carrere D'Encausse sau Alain Besancon, de exemplu) au reusit sa prezica traiectoria Gulagului Sovietic. O scurta epoca de recalificare a fost suficienta pentru ca artistii ratati ai speculatiilor sa descopere un alt spectacol exploatabil, pe care l-au transformat rapid in stiinta: oligarhiologia. Studiul accederi si alungarii in, si respectiv, din randurile elitei ruse. La inceput, totul parea simplu: Moscova (asemeni intregului spatiu ex-sovietic) semnaliza liberalismul si, implicit, democratia. Ecuatia se simplifica pe zi ce trece: intr-un imperiu al non-valorii avansate la rang de virtute, putine erau numele care puteau tinde spre culmile gloriei politice. Patronii noii oligarhii s-au tinut relativ departe de scena politica insa si-au apropiat instrumentele necesare consolidarii propriei securitati: banci si media dar, in primul rand, parlamentari si functionari guvernamentali. Si, daca din plictiseala sau de nevoie, postura de "om din umbra" n-a mai satisfacut sau daca se profila aparitia unei "concurente" mai proaspete si mai pline de viata, maestrul se lansa personal intr-o infruntare pe fata. Este la fel de adevarat, insa, ca, in spatele cortinelor, "antreprenorii" scapatati cumpara politicieni si partide politice, purificand scena de personajele "romantice" care, eventual, mai cred in moralitate, inlocuindu-i cu mercenari care nu stiu sau chiar nu vor sa imbine interesul public cu cel personal. Ceva este cu certitudine putred atunci cand un presedinte, in speta cel al Rusiei, Boris Eltin, schimba primii ministri ca-ntr-o populara jucarie a copilariei sale, matrioska pre numele ei. Luni dimineata, liderul de la Kremlin a decapitat din nou Guvernul: Eltin a ridicat un capac, al patrulea, extragand ultima papusa. Mezinul galeriei cu premieri post-comunisti ai Rusiei se cheama Vladimir Putin si imbina flagrant calitatile si defectele tuturor predecesorilor sai. Putin, alias "Cardinalul cenusiu" (cum era el cunoscut in comunitatea spionajului international) provine, ca si anteriorii doi sefi ai Executivului moscovit, Evgheni Primakov si Serghei Stepasin, din elita politiei politice sovietice. Ca si primii doi detinatori ai portofoliului cu care s-a ales pe nepusa masa (Viktor Cernomirdin si "minorul" Serghei Kirienko) este considerat un adept al reformelor liberale. Asemeni lui Stepasin si Cernomirdin, are renume de aliat fidel al presedintelui Boris Eltin. Intocmai cum s-a intamplat cu experimentalul Kirienko, a ajuns la Kremlin la cererea expresa a unuia din "fii adoptivi" ai Tarului, Anatoli Ciubais. Trecand, doar, in revista aceste fapte, constientizam caracterul aparte-strategic al acestui ametitor kazaciok purtand marca Eltin. Obosit si capricios, liderul de la Kremlin este, insa, suficient de inteligent. Protejat de fideli proveniti din variile factiuni ale oligarhiei, Eltin nu-si face probleme cu opozitia comunista. Recurgand la o retorica populista, pe care o considera arma electorala ideala, gruparea rosie patronata de Ghennadi Ziuganov nu si-a atras simpatia "noilor rusi", fosta nomenklatura care s-a dezis de centralism cand a gustat cu nesat din fructul oprit al privatizarii si care nu-si risca bunastarea materiala pe altarul unei utopice prosperitati colective. Daca exista, cu adevarat, pericole ce ameninta autoritatea patriarhului de la Kremlin, acestea vin din interiorul taberei sustinatorilor sai. Rotatia guvernamentala este singura metoda prin care Eltin isi poate controla acolitii, mentinand un echilibru relativ intre diversi poli de influenta consolidati in imediata apropiere a puterii absolute. Si, deopotriva, le stirbeste din credibilitate, oferindu-le prin avansarea in fruntea Guvernului ocazia unui inevitabil esec lamentabil in vederea preintampinarii unor eventuale neplacute surprize ce ar putea surveni mai tarziu. Exemplu a fost dat de Iuri Lujkov, influentul primar al Moscovei, aliatul consecvent al presedintelui rus dezertat recent intr-o tabara reformista adversa "familiei" Eltin. Nici imaginea lui Eltin nu trece nealterata prin acest carusel. Promovandu-l pe Evgheni Primakov, Eltin si-a facilitat constructia unui portret nationalist, pan-slavist, in plina operatiune aliata impotriva Iugoslaviei. Cand a simtit, insa, ca a intins suficient coarda si a sosit momentul sa-l vanda pe Slobodan Milosevici in schimbul unui mariaj din interes cu Fondul Monetar International, Eltin a preferat sa se debaraseze de Primakov, instalandu-l pe mult mai labilul Serghei Stepasin. Nici de data aceasta nu putem ignora abilitatea Tarului. Escaladarea tensiunii in Daghestan nu putea fi de bun augur intr-o societate in care ranile provocate de un alt experiment caucazian ratat - cel din Cecenia, derulat in conditii si cu personaje identice, unul dintre ele fiind chiar Stepasin - nu s-au cicatrizat inca. Alungandu-l pe Stepasin, Eltin nu l-a pedepsit pentru rateuri administrative, de care cel care a condus destinele estivale ale Guvernului federal nici nu se prea face vinovat, de altfel. Pur si simplu, a fost momentul unei schimbari de forma. Putin a activat in ultima vreme in fruntea Departamentului de Control al Kremlinului. Un fel de politie administrativ-politica a Presedintiei, pe care a condus-o cu o mana de fier, aplicand lovituri de gratie baronilor regionali care, cu certitudine, pot pune in pericol, departe de Moscova si nesupravegheati, securitatea institutionala a sefului statului cel putin la fel de mult pe cat o fac personajele care se preumbla prin imediata apropiere a zidurilor Kremlinului. Cu acest renume de "imperialist" imperturbabil, Putin porneste la lupta cu dragonul caucazian, primul si cel mai dificil examen din noua sa cariera. Data fiind iminenta declansare a campaniei electorale in vederea alegerilor parlamentare programate pentru 19 decembrie, deputatii vor fi, cu certitudine, rezervati in a se infrunta, acum, in amurgul verii fierbinti, cu Kremlinul. Vom asista, la 19 august, la un vot formal de investitura dat de Duma de Stat premierului desemnat luni. Un razboi politic in plus ar distrage atentia nu atat opiniei publice ruse, obosita de anarhia ce stapaneste cercurile politice rusesti, cat mai ales celor inscrisi in cursa pentru un viitor calduros fotoliu de parlamentar. Intr-o infruntare electorala cu reguli pe care le va stabili, de fapt, nimeni altul decat Putin, adica fostul sef al Serviciului Federal de Securitate, mostenitorul Comitetului pentru Securitatea Statului. Pe scurt, KGB. Cand l-a desemnat pe Putin nu doar premier, ci candidat ideal pentru viitoarele alegeri prezidentiale, Eltin pare a fi uitat ca a mai facut asa ceva si atunci cand l-a mazilit pe Cernomirdin. Nici Kirienko nu a scapat de aceasta promisiune. Ba chiar si fostul vicepremier Boris Nemtov s-a bucurat de aceasta onoare. L-am uitat cumva pe Primakov? Nu stim, dar, cu certitudine, Eltin i-a uitat pe toti. Semn ca nu a gandit prea mult inainte de a vorbi. Nu aburii de vodka sunt de vina, de data asta. Cernomirdin a fost debarcat cand nu mai prezenta garantii de credibilitate. Primakov, administrator mai eficient decat Cernomirdin, a parasit fortat corabia guvernamentala cand a incercat sa combata coruptia la varf, in cercurile sponsorilor Presedintiei. Stepasin s-a vazut demis in momentul in care a demonstrat ca nu poate salva de la naufragiu "familia" Eltin. De-acum, destinul Kremlinului si imunitatea postelectorala a locatarilor sai vremelnici se joaca efectiv in subteranele KGB.