CRISTIAN STEFANESCU 

Cand, in 1989, Mihail Gorbaciov pronunta sintagma "Casa Comuna Europeana", mesajul ultimului lider sovietic de jure de la Kremlin viza, subliminal, reconsiderarea conceptelor de Occident si Est in interiorul limitelor Europei. Mai precis, abandonarea acelei vechi delimitari a Batranului Continent prin care unul dintre blocuri, cel vestic, era, practic, un satelit al Americii. Ideea nu era noua, Franta se transformase, cu decenii in urma, intr-o patetica oaie neagra a taberei "celor buni" si culegatori de roade din livada cu dolari a unchiului Marschall, spre hazul genialului editorialist american Art Buchwald. Vocea Parisului avea sa sucombe, acoperita de un cor de natiuni aflate in imposibilitatea de a se descurca singure in imediata vecinatate a pericolului sovietic. Revolutiile de la 1989 au reasezat schema geopolitica. Amenintarea secolului, comunistii si/sau comunismul, a parasit scena istoriei pe usa din dos. Venise, in sfarsit, vremea europenizarii Europei, o europenizare care recurgea, paradoxal, la ingrediente americane: metisajul, in forma-i postmoderna, multiculturalismul. Conservatorismul entitatilor bine individualizate a transformat timpul Europei in timpul Frantei, al Germaniei, al Marii Britanii... Cand Europa cea noua a trebuit sa dezlege primele mistere (cum a fost criza bosniaca, de exemplu), cheia tot la Washington avea sa fie gasita. Dimensiunea kosovara a Iugoslaviei a rabufnit mult mai precipitat decat se asteptau multi din cei care o presimteau. Ranit, la Dayton, in orgoliul sau de motor sudic si catolic al Europei, Parisul si-a luat inima-n dinti pentru un extrem de riscant pariu, uitand, insa, ca pariurile sale au fost, de prea multe ori in ultimii ani, pierdute. Suntem la Rambouillet, la inceputul acestui februarie cu parfum de foc de primavara, pentru a pune pe butuci masinaria de razboi din provincia separatista iugoslava. Examen de maturitate pentru Europa. Ultima sansa pentru Kosovo. Daca nu ar fi intervenit in timpi reali, Europa ar fi trebuit sa-si insuseasca lectia convietuirii cu consecintele conflictului parohial din sud-vestul Balcanilor. Doar ca gestul s-a dovedit deopotriva tardiv si prematur. Tardiv, prin prelungita complicitate bine tainuita la actiunile iresponsabile ale ambelor tabere - sarba si albanofona. Prematura, prin abandonarea firului logicii, atunci cand celor care credeau in virtutea si forta cuvantului a inceput sa le fuga pamantul de sub picioare. Ecuatia iugoslava se razbuna pe nepriceputii matematicieni ai diplomatiei europene. Cautand disperati solutii pentru acest veritabil Ierusalim balcanic, cruciatii au ratacit drumul. Esenta conflictului nu o reprezinta perimetrul delimitat in interiorul a ceea ce, administrativ, se numeste Kosovo. Cheia zace ascunsa in imaginea eronata pe care parintii Noii Ordini Mondiale si-au facut-o despre poporul sarb: prea mistic, metafizic, ancestral si autonom pentru a se supune multiculturalismului aferent globalizarii. Manevrele arbitrare au consolidat solidaritatea identitara intr-un spatiu national in care istoria s-a constituit intr-o veritabila religie, favorizand, indirect, ascensiunea fara obstacole a periculosului personaj Slobodan Milosevici. Despre care nici nu se mai poate spune ca este inamicul european numarul 1 al "Occidentului", fie si numai pentru ca a fost, de atatea ori, binecuvantat unica figura credibila intr-un peisaj caracterizat de himere si mistere. Refuzand sa trateze cu respect demnitatea unui popor, cel sarb, mai putin vinovat decat pare privit din afara, si neintelegand registrul real la care ar fi trebuit sa recurga in dialogul cu albanofonii, Europa a esuat lamentabil in incercarea de a gasi o solutie pentru criza kosovara. Diplomatia americana se poate autofelicita pentru acest experiment. A lasat Europei (de-a dreptul depasita - iata! - de importanta momentului in care i s-a permis sa-si gestioneze propriile crize) sansa de a se automutila. Si va rosti, probabil, pana la urma, ultimul cuvant. Se presupune ca, pana maine, cand se incheie runda de prelungire a prelungirilor in negocierile de la Rambouillet, sarbii, albanofonii si mediatorii internationali vor semna un document final. In care, printre randuri, se vor putea citi directive trasate intr-un dialect profund american al limbii engleze. E drept, "final" este, atat ca formula, cat si ca stare de lucruri, improriu. Concluzia reuniunii derulate la periferia capitalei franceze s-a dorit, din start, un acord interimar, o pauza de trei ani pe care, spera europenii, cele doua factiuni beligerante in Kosovo o vor folosi pentru reculegere. Intelectuala. Despre un "succes diplomatic" inregistrat la Rambouillet ne ferim a vorbi. Previzibilul armistitiu temporar convenit maine (despre care Europa Occidentala ne implora, parca, sa vorbim ca despre un succes) nu survine ispitelor diplomatice prelinse pe sub nasul beligerantilor, ci parfumului de praf de pusca, acelasi parfum care pluteste perpetuu, ca un element vital, in atmosfera Balcanilor. Daca efortul a meritat sau nu, o vom afla peste o vreme. Din pacate mult prea repede. Absorbiti de spectacolul din Vest, osciland cu privirea, distributiv, intre o Europa pubera si incapabila sa-si nasca propria personalitate, si o America prea de multe ori aroganta, avem obligatia sa fim vigilenti la ce se intampla, primejdios de aproape (in spatiu si, vai, si in timp) in spatele nostru. Mai vie decat si-ar fi dorit multi dintre adversarii sai, si adoptand tocmai discursul agresiv al acestora, mumia ambulanta a tarului Boris Eltin a avertizat Statele Unite ca Rusia nu va tolera ca cineva sa se atinga de Serbia. Daca ne limitam la a aprecia ca aceasta (sa-i zicem bland) atentionare este fireasca in perimetrul anului electoral (an al alegerilor parlamentare) pe care il parcurge colosul ranit de la Rasarit, facem o grava eroare. Respinsa de atatea ori de Tito, Moscova se vede, in cel de-al doisprezecelea ceas, salvata de la nefiinta globala tocmai de fostul dusman de moarte al lui Stalin. Chemarea Adriaticii naste pasiuni mult prea fierbinti, a caror dogoare ne apasa. Drumul cel mai scurt spre aceasta "mare calda" trece prin Romania. In acest context, credem ca institutiile statului roman au inteles, probabil, foarte bine mesajele transmise Bucurestilor de Occident (pe fundalul ultimelor precipitari pseudosociale) in ultimele saptamani. Ar putea fi si motivul pentru care, cel putin aparent sigur de sine, ministrul roman de Externe continua sa afirme ca, pentru summitul NATO de la Washington, jocurile nu au fost, inca, facute, totusi. Pana atunci, insa, ar fi bine ca diplomatia romaneasca sa afle unde anume se termina platforma continentala aferenta "rezervatiei naturale" de pe Insula Serpilor, platforma a carei raza de circa 230 de kilometri acopera, in proiectul elaborat de vecinii nostri de la nord, si o buna parte din bratele Sulina si Chilia in interiorul Deltei Dunarii. Si, asta, repede, cat la Kiev se mai afla, la putere, o clasa politica capabila, mai mormaind, mai injurand, de dialog. Nu de alta, dar ca si Rusia, Ucraina este tot in an electoral. Si nu se stie ce Lukasenko zace in tabara conservatorilor de la Kiev. Si, cine stie daca America, cu toata bunavointa Parteneriatului Strategic (asa, bleg, cum este el, deocamdata) va mai avea vreun cuvant de spus. Caci dinspre Europa, putine sanse.