
In traducere libera:

- asa s-a facut pana acum...

- nu putem sa iesim din tipare (doar suntem o mare turma si ne e bine impreuna, la caldurica)...

- asa e procedura, e venita de la... si nu se poate schimba decat cu aprobare...

- mi-e frica sa propun ceva nou (pentru ca o sa mi se spuna sa implementez dupa aceea)...

- etc.


Si ce daca altii au fost prosti inainte? Sau lenesi? Sau fara imaginatie? Sau lasi? Chiar trebuie sa perpetuam sporturile astea colective? Ce lasam in urma noastra? De ce ne e frica? Imi cer scuze, nu astept raspunsuri, sunt doar intr-o faza de reintoarcere la perioada aceea a copilariei, in care, naivi, punem tone de intrebari, cu o dorinta avida de cunoastere si de nou. Dupa care ne trece si ne integram, majoritatea dintre noi, in marea masa de resemnati, care traiesc cu ce le ofera viata. Si nu lasam in urma noastra nimic. Nimic nou! Doar intarim tiparele in care avem impresia, falsa, ca ne sta bine.

M-am saturat sa mi se spuna "vai, ce entuziasta esti!", "nu poti sa spui lucrurilor pe nume, e nevoie de putina diplomatie", "dar de ce te agiti?"...

Pentru ca vreau sa simt ca traiesc, ca se intampla ceva in jurul meu. Pentru ca incerc sa misc ceva in jurul meu, sa creez un val care, cine stie, la un moment dat, poate deveni un tsunami si sa duca la o purificare de atitudine in societatea noastra draga... Pentru ca am crezut mereu ca este mai bine sa spui raspicat ce gandesti, ce vrei, ce nu-ti place, ce te deranjeaza. Pentru ca am crezut mereu ca e mai bine sa regreti ca ai facut ceva decat ca nu ai facut.

Si toate astea dintr-un extrem de bazic reflex de conservare: nu vreau sa acumulez frustrari si sa mor de inima sau de tristete si dezamagire; este incredibil cate lucruri poti obtine daca... ceri; este incredibil cate lucruri poti repara daca... vrei.

In concluzie: SE POATE!
