Ati observat ca, in multe filme americane, copiii au prieteni imaginari? (Sa ne stim de-o-parte - personajul interpretat de Bruce Willis in "Al saselea simt" nu intra in categoria asta.) Parintii incearca sa se imprieteneasca cu ei, se prefac ca le vorbesc, nu-si contrazic progeniturile, pentru ca, la un moment dat, prietenii astia dispar de la sine.

Incerc sa-mi amintesc ce prieteni mai mult sau mai putin imaginari am avut cand eram mica... Prima papusa fara de care nu puteam sa adorm. Nu stiu de ce imi casunase tocmai pe ea, dintre toate jucariile, dar am fost distrusa cand i-am gasit capul din lemn rontait de catel. Dupa o vreme, am trecut, in ciuda acestei traume, la cei mai buni prieteni ai omului, cainii. Dar niciodata n-am avut un prieten imaginar. De-adevaratelea. Voi ati avut?

Poate ca explicatia e ca iarna nu-i ca vara, si nici Romania comunista, in care am copilarit, tot una cu o democratie precum America. Poate ca, daca ti-e frig sau ti-e foame nu iti mai arde sa iti imaginezi prieteni, ci lucruri concrete. De exemplu, ciocolata. Sau banane. Oare copiii de nomenclaturisti de pe vremea lui Ceausescu or fi avut prieteni imaginari? Ca sigur de frig sau de foame n-au suferit.

nouralba